Am fost la Atena acum câteva zile, în plin decembrie. Am lăsat în urmă Capitala noastră înghețată și am aterizat în capitala Greciei, cu portocali și lămâi plini de fructe. Am luat decizia să mergem în acest city break în grabă, așa cum sunt de multe ori deciziile bune.

Vă mărturisesc că nu am mai fost niciodată în Grecia, deși am o vârstă… Cred că îi număr pe degete pe cunoscuții mei care să nu fi fost până acum acolo. Vara, în concediu. Sunt oameni care merg an de an în același loc, fără să se plictisească.

Nu am fost din diverse motive, nu că nu mi-am dorit. Știți cum e, mereu „apare ceva”.

Adevărul e că mi-am dorit să merg la Atena încă din clasa a cincea, când am găsit în bancă o carte: Sofocle, Eschil, Euripide.

O carte groasă, pe care am luat-o acasă și am citit-o. Diferită de tot ce știam până atunci, lumea aceea m-a tulburat, m-a făcut să mă minunez și să mă întreb…

Mi-am mai dorit să merg în Grecia și în liceu, când diriginta ne-a dus la Trilogia antică în regia lui Andrei Șerban, un spectacol-fenomen pentru acea vreme (1991). Montat cu publicul pe scenă, decoruri din altă dimensiune, actori care renunțaseră la a fi ei înșiși pentru a da viață personajelor create de greci.

Și mi-am mai dorit să merg acolo și după ce am citit „Alexis Zorba” și apoi toate cărțile lui Kazantzakis.

Aveam o agendă cu citate din cărțile lui. Era în „Raport către El Greco” o discuție între doi călugări. Unul îi spunea celuilalt că nu reușea să îl „vadă” pe Dumnezeu. Până într-o zi, când a decis să arunce o blană care îi ținea de cald. Și atunci l-a văzut.

Am avut mereu în minte Grecia. Diferită de poveștile colegilor despre meniuri mediteraneene sau atmosfera din taverne. Pe mine mă interesa piatra albă, oamenii care erau „altfel” decât ce vedeam eu în jur. Pentru mine, grecii au avut mereu spirit înainte de orice.

Și am ajuns la Atena.

Am urcat într-un suflet spre Acropole.

Văzută de sus, Atena pare o mare de pietre mici rostogolite la vale, ca și cum s-au desprins din faldurile fărâmițate ale veșmintelor Atenei. Zeița care, în înțelepciunea ei,  le-a dăruit măslinul, o „monedă” pe care ei au valorificat-o și care este valabilă și azi.

Legendele spun că la împărțirea „regiunilor” între zei, și Poseidon voia orașul Atena. Și le-a oferit oamenilor calul. Atena le-a dăruit măslinul. Oamenii au ales măslinul și au numit orașul după ea. Capitala Greciei s-ar fi putut deci numi Poseidon.

M-am uitat la toate acele ziduri și, deși știam în mare istoria lor, știam și miturile,  nu-mi venea să cred. E fabulos cât au dăruit lumii acei oameni, cât de vizionari au fost. Una e să știi din cărți și documentare, alta e să fii acolo, să respiri acel aer și să îți imaginezi sărbătorile, ritualurile, ofrandele care se petreceau exact pe locul unde stai tu!

Nu știu dacă vis-a întâmplat vreodată să plângeți din senin, când vedeți ceva care vă taie răsuflarea.

Nu mi-e jenă să recunosc, acolo, la Atena, la Acropole mi s-au umplut ochii de lacrimi. Pur și simplu, ceva în interiorul meu „dădea pe-afară”. Mi s-a mai întâmplat de câteva ori. O dată la concertul The Wall susținut la București de Roger Waters. Cred că este pur și simplu fericire…

Până la urmă, credința a făcut posibil totul. Așa cum la Roma a făcut posibilă Basilica Sfântul Petru, Pieta, Capela Sixtină din Vatican și la Paris – Notre Dame. De la mai mulți zei la unul singur.

Sunt milioane de oameni ca mine care merg pentru aceste lucruri la Atena, astfel încât orașul este extrem de deschis cu turiștii.

Taverne una lângă alta, magazine peste magazine, cafenele, tarabe cu porumb copt, colaci cu susan și gyros. În centrul lor vechi, Plaka, sunt străduțe în pantă și au pe mijloc o alee cât să treacă o persoană.

Pe trepte sunt mici taverne, de-o parte și de alta. Oamenii stau unul lângă altul, ospătarii trec cu tăvile la milimetru. Am stat cât să ne tragem sufletul în fiecare loc, să gustăm diferite produse tradiționale și să schimbăm câteva vorbe cu cei ai locului.

Toată lumea vorbește engleză, de la taximetrist până la vânzătoare, ospătari, oameni de pe stradă cărora le ceri o indicație de traseu. Sunt amabili, dar nu sufocanți. Au acea insesizabilă reținere de a nu fi „comerciali”, de a-ți respecta spațiul, de a te privi ca pe un om, nu ca pe un consumator venit să cheltuie banii la ei.

Peste tot e acest contrast minunat între vechimea zidurilor și viața care pulsează în jurul lor.

Sunt foarte mulți copaci, multă verdeață, iarbă și acești portocali și lămâi… Totul este curat și îngrijit. Liniștea de care te bucuri la cafea e haios tulburată de un mic zgomot care te aduce la realitate: vrăbiile vin la masa ta și îți șterpelesc prăjiturica oferită din partea casei.

Pantenonul Atenei e „păzit” de o pisică, iar ceva mai jos, o coțofană vioaie ciugulește ceva de lângă o piatră ce tocmai a împlinit 2500 de ani.

Oamenii sunt plini de energie. Din loc în loc, cineva cântă la un instrument, patronii se plimbă printre mese, iar bătrânii beau mastica lor cea dulce și fumează LM albastru, făcut cu foiță maro de tutun. Discută politică, îl critică pe Alexis Tsipras, dar și pe Merkel și pe europenii cei invazivi.

Fetele probează coronițe de zeiță și râd. Tinere, frumoase și luminoase în haine la modă și bocanci cu ținte. Peste tot îți poți inscripționa numele tău în greacă. Pe un tricou, brățară, magnet sau cană. Limba greacă cea atât de veche și atât de vie!… Limba comediei, a tragediei și a democrației.

Privind toate acele temple și monumente, spații care s-au păstrat din lumea antică, ai un sentiment acut de respect. Grecii au visat, și-au imaginat, au desenat, au scris, au creat, au clădit. Și au „livrat” lumii nu doar clădiri, ci, cum spuneam, spirit. Ne-au învățat să râdem, să plângem, să gândim, să ne contrazicem, să luptăm, să credem în ceva. Pentru mine asta e Grecia și, dacă aș putea, i-aș da titlul de țară de onoare, așa cum anumiți oameni devin cetățeni de onoare pentru ce au lăsat celorlalți.

Anastasia Apostol

Author Anastasia Apostol

More posts by Anastasia Apostol

Leave a Reply