Pe Mihai Creangă l-am cunoscut la sfârșitul lui decembrie 1989… Avem, în viață, câteva întâlniri fundamentale. Din acelea care ne modelează și ne pun pe orbită și ne fac să înțelegem lucrurile cu o dezarmantă ușurință. Adevărul nu e niciodată complicat. Rostirea întru adevăr ține numai de caracter. Iar atunci când Mihai Creangă a decis că merit să fac parte din echipa lui, viața mea s-a schimbat.

Mihai Creangă știa că intransigența e parte a iertării.

Ziarul România liberă era, pentru noi, atunci, ZIARUL. Ochii plânși căutau dreptatea, iar ZIARUL încerca să aline suferința unui neam. Nu sunt cuvinte mari, era un crez. Și era un motiv foarte bun să umbli în căutarea adevărului. Mihai Creangă m-a învățat, și nu doar pe mine, că nu poți fi decât intransigent în această meserie. Intransigent cu tine, intransigent cu meseria. Și tot el ne-a arătat că intransigența fără iertare își pierde sensul.

Mihai Creangă i-a iertat pe toți. Chiar și pe cei mai răi!

Pe securiștii care îl condamnaseră și care, cât a fost arestat, îi spuneau că va muri. „Mă gândeam cum va fi în fața plutonului de execuție. Parcă vedeam cum îmi pătrunde glonțul în ochi”, mi-a povestit odată. I-a iertat și pe securiștii din redacția ziarului. Îi știa, îi știam și noi, se lipeau de pereții din Casa Scânteii când treceam pe coridoare noi, cei pe care Mihai Creangă ne înfiase ca pe niște copii amărâți și singuri și ne crescuse oameni. Au fost vremuri extraordinare!…

Nu i-am luat de gât pe securiști și trădători atunci pentru că nu ne-a lăsat domnul Creangă… Spera să ne învețe iertarea. Uneori regret că nu am dat niște șuturi în dosul unor ticăloși. La capitolul ăsta mai am de învățat.

Așa îi spuneam, domnul Creangă. Firesc, așa cum se cuvine să vorbești cu un gentleman desăvârșit.

Venise odată tatăl meu în redacție. S-au întâlnit. Tata i-a mulțumit. Mihai Creangă a răspuns simplu – e fiul nostru, trebuie să avem grijă de el. Mă amuzam uneori, unii dintre colegi chiar credeau că sunt fiul lui…

„Tudor, bisericile noastre au prispă pentru că Dumnezeu coboară aici, printre noi”, mi-a spus odată. Așa era domnul Creangă – atent și blând. Altădată, m-a delegat să scriu despre vizita Majestății Sale, Regele Mihai. Am fost atunci, de Înviere, la Putna…

Îmi amintesc cum îmi corecta textele. Erau pagini bătute la mașină. Tăia cuvintele sau propozițiile nepotrivite și scria cu pixul, pe margine foii sau printre rânduri cum vedea el. Credeți-mă, vedea!… Apoi mă chema la el în birou și îmi arăta. Și am învățat să scriu.

După Mineriadă, mi-a spus că va fi foarte greu să își sărbătorească ziua de naștere – 13 iunie. Până la urmă, nimic nu e întâmplător!…

A fost înmormântat cu onoruri militare.

Era sfârșit de decembrie 2019. Presa a ocolit subiectul. Ne-am regăsit, după mulți ani, câțiva din vechea echipă, la cimitir. Apoi, focurile de armă ale gărzii de onoare. Saluturi scurte între noi. Nu mulți oameni. Multă tăcere. Plecase unul dintre oamenii mari ai țării ăsteia chinuite.

Regrete? Dacă ar fi după mine, da! Regret că nu l-am vizitat decât foarte rar. Aș putea să spun că nu a vrut el, dar puteam mai mult. Regret că l-am ascultat și am permis unor ticăloși să facă ce au vrut ei cu ZIARUL. Dar poate că, o dată cu trecerea timpului, voi putea înțelege că intransigența este soră cu iertarea și cu blândețea. Așa cum a înțeles și a trăit Mihai Creangă.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Tudor Artenie

Author Tudor Artenie

More posts by Tudor Artenie

Leave a Reply