8 săptămâni în ghips nu are nicio legătură cu 9 săptămâni 1/2. Nu e titlu de film și n-are nicio urmă de încărcătură erotică. Atât a trecut de la operația dedictă rupturii de tendon achilian. Tendonul se rupe când uiți că nu e firesc să joci fotbal cu tineri care au jumătate din vârsta ta. Chiar dacă nu alergi prea mult. Chiar dacă stai la „pomană” în fața porții adverse.

8 săptămâni în ghips pentru că ai crezut că (te) mai poți juca.

Dai să pornești în alergare cu mingea la picior, iar piciorul, brusc, nu te mai ascultă. Auzi o pocnitură, o tonalitate acută, dai să te întorci și să privești spre cel ce te-a lovit, dar până să vezi ceva cu ochii, te prăbușești. Nu ești pe câmpul de luptă de sub zidurile Troiei, ești pe un teren de minifotbal într-o sală de sport. Nu ești Ahile, ești tu însuți, la o vârstă la care războaiele – ca și fotbalul – ar trebui să fie doar prilej de exercițiu cu tastatura calculatorului. Nu te-a faultat nimeni, nu a tras Paris cu săgeata în călcâiul tău nescufundat în Styx, nu te-a agresat decât propria ta uzură. Tendonul lui Ahile s-a rupt și te-ai prăbușit pentru că piciorul nu te mai susține. Și începe o bucată de viață în cârje.

Vindecarea e lungă cât un anotimp.

E complicat să stai 8 săptămâni în ghips. În mai multe aparate ghipsate, de fapt. Mai întâi, ghipsul pornește de la jumătatea pulpei, ține genunchiul în unghi drept și laba piciorului în echin. Întinsă, ca a unui balerin în plin spectacol. După trei săptămâni, aparatul ghipsat devine mai scurt. Genunchiul e liber, dar glezna – nu. Iar echinul rămâne. După alte două săptămâni, piciorul e „înfășat” într-o gheată de rășină. Echinul se reduce, gheata are toc, încet-încet înveți să calci cu multă prudență pe piciorul cu toc și să te sprijini într-o singură cârje. Sentimentul cel mai acut e cel de spaimă. Dacă aluneci? Dacă „fuge” tocul? Dacă…

 Libertatea vine o dată cu primăvara.

După 8 săptămâni în ghips vine momentul eliberării. Noapte de nesomn, taxiul pe care îl găsești greu, orașul aglomerat, coridoarele spitalului. Cabinetul medical. Cu un fel de flex care vibrează, nu se rotește, gheata se desface și piciorul vede lumina zilei. E umflat, acoperit de coji, operația e mare și hidoasă. Pui în adidas patru înălțătoare de călcâi – stai în continuare pe toc, nu poți călca pe toată talpa – și te ridici în cârje. Vei scoate câte un înălțător în fiecare săptămână ca să cobori călcâiul treptat. Pleci ușor dezechilibrat, pentru că după 8 săptămâni în ghips corpul s-a învățat cu greutatea suplimentară de pe picior. Acasă te speli, cojile cad, piciorul se va reface în alte câteva săptămâni, deocamdată e umflat, amorțit, tare, iar locul operației e fierbinte. Dar a venit primăvara, în curte au înflorit zambilele, ușa stă deschisă, cățeaua iese singură afară, cele două pisici – la fel, nu mai trebuie să deschidă cineva ușa pentru ele.

Ai stat 8 săptămâni în ghips și ai trecut cu bine pentru că nu ai fost singur. Pentru că singur nu puteai nici să îți faci mâncare, nici să te speli sau să te bărbierești, nici să faci cumpărături. 8 săptămâni în ghips în care ai fost neajutorat, iritat, greu de suportat, temător, complicat, tembel. Ai mâncat în pat, te-ai uitat la televizor, ai citit, ai scris (prea puțin!) cu laptop-ul pe pernă. 8 săptămâni în ghips fără să ieși din casă pentru că era iarnă și zăpadă și îți era teamă că îți vor patina cârjele. 8 săptămâni în ghips în care ai (re)descoperit că răbdarea e o virtute. Și a ta, dar mai ales a celor care te-au răbdat pentru că ai fost greu de suportat iarna asta. Mai durează până când te vei reface, dar nu mai ești în ghips și …a venit primăvara! Iar primăvara este un nou început. Nu-i așa?!

Foto: americanmeadows.com

Lasa un răspuns