România liberă a fost mult mai mult decât un ziar… Amintirile se voalează în timp, dar senzațiile trăite atunci rămân vii. Memoria adună momente, imagini disparate, ca într-o peliculă ruptă și apoi lipită din bucăți.

Nu mai țin minte tot, nu îmi mai aduc aminte numele tuturor. Încurc, poate, întâmplări din zile diferite. Tabloul zilelor Revoluției din 1989 e, azi, mai degrabă impresionist.

Zile tăcute…

Știam de evenimentele de la Timișoara de la Europa Liberă. În cușca amenajată cu pereți de lemn pentru cei care lucrau la corectura ziarului România liberă, la etajul al doilea din Casa Scânteii, nu se vorbea despre Timișoara. Dar știau toți. Așa cum știau și paginatorii și linotipiștii secției Gazete. Se discuta pe furiș, în șoaptă, și se tăcea mult în zilele de dinainte de 21 Decembrie.

Știam ce se întâmplă, dar ne feream unii de alții.

Eram proaspăt tehnoredactor la România liberă.

Fusesem corector vreo jumătate de an, dar, pentru că veneam din rândul linotipiștilor și se crease un loc la tehnoredactare, fusesem avansat. Făceam din când în când ambele munci, dar știam să măsor rândurile în Cicero (unitate de măsură tipografică).

Când lucram în tipografie, mâncam la prânz la cantina Casei Scânteii. Era mai bine ca acasă. Nu găseai mai nimic prin magazine, iar atunci când mai era ceva de mâncare prin alimentare, erau cozi uriașe. Plecam dimineața foarte devreme. Începeam tura la șapte, dar plecam înainte de șase pentru a prinde un loc în autobuzele rare și supraaglomerate.

Mutându-mă la România liberă, aveam acces la bufetul de la etajul patru, dedicat redactorilor. Mâncare mai bună și mai ieftină. Aveau niște eclere senzaționale și, de multe ori, era destulă marfă să duc și acasă. Din tipografie mai primeam și o sticlă de lapte pe zi pentru că lucram în mediu toxic, în vapori de plumb. Mici avantaje…

Nu eram un revoltat. Știam, desigur, că puterea partidului era mare.

Tatăl meu fusese pedepsit pentru că se ridicase într-o plenară, la Sfântu Gheorghe, orașul din care veneam, și îl insultase pe secretarul cu propaganda în fața tuturor. Tata era scriitor și nu era membru de partid. L-au pedepsit și l-au mutat, cu domiciliu forțat, la Întorsura Buzăului. A primit o slujbă de muncitor necalificat la o fabrică de cabine de tractor. Mama suferise și ea – de la biblioteca județeană fusese mutată la biblioteca mică din Întorsura. Soră-mea, mutată de la liceul pe care îl alesese, la un liceu industrial. Dar nu eram un revoltat. Credeam că așa arată lumea.

Dar parcă se simțea în aer o ostilitate tot mai mare îndreptată împotriva sistemului. Lumea voia să iasă de sub plapuma de plumb…

21 Decembrie 1989 la Intercontinental

Fusesem de serviciu la ziar, dar terminasem mai repede. Pe la prânz eram deja acasă. Aveam musafiri, fetița mea era o bijuterie de un an și un pic. Eram, cred, un tip domestic. Am văzut la televizor mitingul din Piața Palatului, stăteam cu urechile ciulite la radio Europa Liberă, iar pe la șase am ieșit la Universitate.

Am stat pe treptele de la Intercontinental și am urlat din toți rărunchii „Jos Ceaușescu!” și „Jos comunismul!” și „Azi în Timișoara/Mâine-n toată țara!” și „Ole, ole, ole/Ceaușescu nu mei e!”.

Piața Universității clocotea. În fața Sălii Dalles, Securitatea ucisese câțiva tineri. Am făcut, după niște ani, un documentar despre o fată, Luiza, ucisă atunci. Autopsia a relevat că fusese așezată în genunchi și împușcată în ceafă de aproape. O placă de marmură cu numele ei poate fi văzută și acum în zidul de lângă Dalles. Și mai sunt și altele acolo, pe zid. Luiza nu a murit singură.

Am văzut, în noaptea aceea, baricada, am umblat pe străzile din jurul centrului, oamenii erau încărcați, simultan, de bucurie, furie și groază.

Am văzut, de la câtiva metri, o serie de mașini de pompieri care au trecut în forță printre oameni. I-am văzut pe scutierii cu priviri înspăimântate sub căștile albe și tari și i-am auzit pe ofițeri răcnind la ei și răcnind la lume, să plece, că au ordin să tragă. Am văzut multe în noaptea aceea, dar ceea ce mi-a rămas acut în memorie este sentimentul febril al solidarității care ne învăluise pe toți.

România liberă! Primul meu ziar liber!

Zilele următoare au fost pline. În redacție era vânzoleală mare. Veniseră din exil Mihai Creangă și Anton Uncu. Primul fusese mutat obligatoriu de comuniști la Târgu Jiu, al doilea la Piatra Neamț. Se implicaseră în proiectul lui Petre Mihai Băcanu, care pregătise un ziar clandestin – România. Băcanu mai fusese ajutat și de un maistru de la linotip, Alexandru Chivoiu. Nea Sandu fusese unul dintre șefii mei. Doar pe el îl cunoșteam. Calm și domol, sever și corect. Nu-mi imaginasem niciodată că ar putea intra într-un proiect anticomunist atât de periculos.

A apărut apoi Băcanu. Venise direct din pușcărie. Băcanu, mărunt și firav, cu vocea pițigăiată, Uncu, solid și plin de viață, Creangă, mai înalt, un domn cu ochi senini și voce blândă. Îi priveam ca pe niște eroi.

Redactorii de partid erau și ei la serviciu, dar treceau nevăzuți printre noi, lipindu-se de pereți.

Secretarul de partid a făcut un atac de panică și, roșu la față, s-a prăbușit pe coridor. Colțoșii din trecut, trecuți pe la Ștefan Gheorghiu, erau acum mielușei.

Au rămas în redacție pentru că cei trei au stabilit ca primă prioritate iertarea…

Am făcut de toate în acele zile.

Am fost corector, am fost tehnoredactor, am cărat plumb, am stat la rotativă. România liberă devenea o stare de spirit.

Au apărut teroriștii, iar armata a trimis un pluton de soldați să ne apere. S-au cerut voluntari. Împreună cu un coleg de la corectură, Simion Buia jr., am primit arme. Făcusem armata, știam să umblu cu un pistol mitralieră, primisem de la magazia tipografiei uniformă de gărzi patriotice. Erau informații – cine știe de unde erau?! – că teroriștii vor intra prin culoarele subterane în Casa Scânteii, devenită acum Casa Presei Libere.

Pentru că fusesem tipograf și lucrasem și înainte și ca muncitor necalificat la depozitul de cărți de la parter, am făcut parte din grupa care a inspectat parterul.

Nu știam de niciun coridor secret, dar eram gata să apărăm clădirea. Era noapte, la televiziune se trăgea întruna, comunicatele Frontului Salvării Naționale stârneau panică, rotativa se învârtea cu zgomot. Cu arma în mână, bântuiam pe coridoare. Nimic. Niciun terorist.

Am urcat în redacție. Erau informații – din nou, nimeni nu știa de unde veneau aceste informații – că cei trei eroi ai noștri urmau să fie asasinați. Pentru că făcusem sport și aveam o grupă de judo la tipografie, i-am spus lui Mihai Creangă, care se pregătea să plece acasă, că îi pot fi gardă de corp. Că îmi pot aduce băieții să îi păzim și familia. A zâmbit și mi-a spus, blând, că nu e nevoie. „Dumnezeu are grijă de noi, Tudore!”

Ziarul ieșea, lumea lua România liberă așa cum lua pâinea caldă.

Eram ba la ziar, ba pe stradă, auzeam împușcături, știam că mureau oameni, auzeam țăcănitul unei arme automate care nu suna ca cele din armată – am aflat mai târziu că erau niște pistoale automate speciale, am scris mult despre asta în lunile care au urmat.

Trăiam Revoluția din plin, corectam, măturam șpalturi, păzeam redacția.

La România liberă se forma o nouă echipă, clară și puternică și onestă, iar eu am avut bucuria și onoarea să fac parte din ea.

Mai întâi, dintre cei care nu se vedeau, cum erau cei de la corectură – Zoe, Mariana, Cornelia, Doina, Simion -, cum erau tehnoredactorii și secretarii de redacție – Stelică, Ionel, Ștefan. Pe cei care semnau nu îi numesc aici, arhiva păstrează numele sub fiecare articol. Apoi, din ianuarie, am început să scriu. Nea Tony Uncu mi-a publicat prima relatare. Apoi, Mihai Creangă mi-a devenit mentor și părinte.

Și o gașcă de tineri jurnaliști au început să bată țara în lung și în lat, căutând dreptatea pe care ochii plânși aveau dreptul să o vadă.

Eu am devenit Tudor Artenie pentru că prenumele meu întreg și numele – Tudor-Nicolae Artenie – nu încăpea într-un singur rând sub articole, în coloana de 10 Cicero, și era mai important un rând în plus la articol decât unul la semnătură.

Vom trăi și vom fi liberi!

„Vom muri și vom fi liberi!”, scria atunci ziarul, preluând una dintre cele mai tari propoziții ale Revoluției. Cu sloganul acesta în fața ochilor au trecut, ziariștii de la România liberă, zilele Revoluției. Se muncea mult, se risca mult, dar se înțelegea totul. Știam ce se întâmpla cu noi și cu țara și, cu îndârjire, descopeream cât de important este să stăm pe valori. Săpam căutând criminali, identificând morți și răniți ai Revoluției, publicând documente din arhivele Securității, apărând lumea noastră nouă de comuniști, așa cum puteam, scriind mereu, cu argumente și, mai ales, cu dovezi.

Nu voi deveni sentimental. Atunci, în acele zile ale lui decembrie 1989, a apărut, ne-a ocrotit și ne-a împins înainte spiritul ziarului România liberă. Un ziar cinstit până la intransigență, o redacție care s-a curățat înlăuntrul ei și pe care publicul a iubit-o enorm.

Cei care nu au înțeles spiritul acestui ziar și nu au realizat că ziarul s-a făcut întotdeauna cu imaginea Cimitirului Eroilor în minte, au ratat șansa de a deveni ei înșiși mai buni.

Tudor Artenie

Author Tudor Artenie

More posts by Tudor Artenie

Leave a Reply