1 Decembrie este în primul rând despre eroi. Cei care au luptat în Primul Mare Război și au plătit cu viața și cu sângele lor. Nu este nimic patetic în aceste propoziții. Fără eroii noștri, 1 Decembrie ar fi fost o zi ca oricare alta.

1 Decembrie este despre entuziasmul Marii Uniri a românilor.

În această zi, la Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia din 1918, națiunea română a decis că vrea să trăiască unită în hotarele aceleași patrii. Practic, Transilvania și Banatul se uneau cu țara și se încheia un ciclu de uniri ale provinciilor românești.

Mai întâi a fost unirea Basarabiei cu țara, la 27 martie 1918. A urmat unirea Bucovinei (15/28 noiembrie 1918). Apoi, 1 Decembrie România devenea România Mare. Din nou, fără cuvinte mari și fără nicio urmă de patetism: sacrificiul a fost asumat, visul a devenit realitate, entuziasmul a scris istorie.

Dar Marea Unire a durat prea puțin.

Molotov și Ribbentrop, reprezentanții lui Stalin și Hitler, au reconfigurat harta României. Basarabia a devenit Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Nordul Bucovinei și Ținutul Herței au fost mutate în Republica Sovietică Socialistă Ucraineană.

Și fascismul și comunismul s-au prăbușit. Azi, Basarabia este Republica Moldova. Este o țară românească, dar este o  altă țară. Nordul Bucovinei și Ținutul Herței sunt și ele în altă țară, sunt parte a Ucrainei.

Este ziua marilor bărbați de stat.

1 Decembrie a fost atunci, în 1918, și după aceea, până la tratatele internaționale care au consfințit devenirea României Mari, ziua marilor bărbați de stat ai țării noastre. Cei care au condus România atunci și au avut cultura, inteligența și instinctul să răspundă nevoilor neamului. Oameni care au avut curaj, oameni bine pregătiți și, mai ales, patrioți. Sunt prea mulți pentru a le înșira numele și poveștile aici, ar trebui să îi știți fiecare dintre voi. Iar dacă nu îi știți, îi găsiți în toate cărțile de istorie. Și chiar și pe Google. În mii de texte.

1 Decembrie a devenit Ziua Națională a României în 1990.

Până la instalarea regimului comunist, Ziua Națională se celebra la 10 Mai. La 10 Mai 1866, Carol I depunea jurmământul în fața Adunării Reprezentative a Principatelor Unite – Țara Românească și Moldova.

Independența României a fost proclamată tot la 10 mai, în anul 1877. Regele Carol I a ales intenționat această zi pentru declararea independenței.

Comuniștii au schimbat data Zilei Naționale.

Printr-o Hotărâre a Consiliului de Miniștri adoptată în 1949 au stabilit-o pentru 23 august. Ziua în care „am întors armele” împotriva Germaniei fasciste. „Omul nou” și orânduirea bolșevică nu aveau nimic de-a face cu simbolurile naționale. Istoria era doar un instrument de propagandă. Festivismul umflat și „mărețele realizări” ale epocii de aur și ale cuplului Ceaușescu umbreau orice urmă de sărbătoare.

În vara lui 1990, după evenimentele din martie de la Târgu-Mureș și după Mineriada din 13-15 iunie, Parlamentul stabilește Ziua Națională la 1 Decembrie.

1 Decembrie este despre noi.

Până la urmă, ziua de 1 Decembrie este despre noi. Noi, cu bunele și cu mai puțin bunele noastre și cu vrajba care se răsucește zilnic prin toate încheieturile noastre. Noi, oameni obișnuiți cu acte de identitate românești. Oameni care se bucură pentru Catedrala Mântuirii Neamului. Sau care o detestă. Oameni care merg la defilare sau care o ignoră.

Noi, cei care am uitat ce e dincolo de Prut și nu am vizitat niciodată Cernăuții. Noi, cei care trăim aici sau aiurea și căutăm neîncetat să trecem de oboseala traiului de fiecare zi.

Până la urmă, 1 Decembrie este o zi mare, amintirea unui moment istoric de acum 100 de ani. Dar este doar o amintire. România nu e întreagă așa cum a fost atunci. Și nici nu pare cineva preocupat să o întregească. La mulți ani!

Foto: centenarulromaniei.ro

Lasa un răspuns