A fost odată un om care, ca toți oamenii, avea un înger. Dar, spre deosebire de ceilalți oameni, el putea să îl vadă. Nimeni nu își putea vedea îngerul, dar omul nostru avea acest dar. Probabil se născuse cu el, cu darul, sau poate îl dobândise când era copil mic. Nu se știe până în ziua de azi cum, prin ce minune, își putea vedea îngerul și multă vreme nimeni nu l-a crezut. Însă dovezile s-au arătat mai târziu și au fost foarte puternice.
Când intri în cimitirul ortodox din Sfântu Gheorghe, vezi mormintele celor mai importanți oameni din oraș. Preoți, medici, profesori. Stâlpi ai comunității, cum ar veni. Un prieten doctor are mormântul undeva în vale, mai jos de biserică. Am fost acolo acum câteva zile și am văzut că a mai apărut unul. Nou-nouț, cu folia încă înfășurată pe cruce.
O să indic numele acestui om la sfârșit. Dar nu-l spun. Nu-l cunosc, îl știu din ce scrie el prin diverse publicații de pe internet și din ce scrie pe Facebook. Pe Facebook suntem prieteni, dar chestiunea prieteniei aici e ciudată… Prin urmare, nu-l cunosc pe acest om, dar aș pleca cu el la război.
Adică, despre foarte mulți dintre noi. Știm, chiar dacă nu avem studii. Chiar dacă nu am citit nimic altceva decât postări pe Facebook. Când am ajuns în București, un prieten ardelean mai în vârstă mi-a spus să fiu atent la una din expresiile favorite ale locuitorilor capitalei: „dacă-ți spun eu?!…” Un argument suprem care nu putea fi combătut nicicum. Argumentul celor care nu se pricep la nimic, dar atacă decisiv orice domeniu.
Datele asta arată, că ne întoarcem la starea de urgență. Parcă am trăi într-un film prost. Un fel de „Pandemia se întoarce”. Un amestec de prostie, nesimțire, politicianism și proastă guvernare ne copleșește și deschide larg drumul virusului cu nume de bere mexicană. Parcă nu merităm nimic altceva decât o perpetuă stare de urgență. Sau, mai știi, poate doar asta merităm…
Contrast: polițistul cu genunchiul pe gâtul lui George Floyd și echipajul american care tot pe-atunci ajungea pe stația spațială. Tot contrast: trabucul ministrului de externe și vechitura de telefon a copilului de la țară prin care trebuie să participe la orele de școală online. Și încă un contrast: clanurile de grobieni tatuați cu burțile mari pe-afară și polițiștii care au ars într-o mașină puțin mai performantă decât un lighean. Cam așa arată lumea, nu credeți? O sumă de contraste izbitoare în caruselul fiecărei zile.
Încotro o luăm? După o grămadă de zile de stat în case și după două săptămâni de „relaxare”, cifrele arată că o luăm la vale. Producția industrială scade, numărul de angajați din industrie scade, turismul și cultura sunt la podea. Găsiți cifre aici, sunt de la Institutul Național de Statistică.
Min heltinne, ca să fie clar, înseamnă „eroina mea” în complicată limbă norvegiană. Promisesem aici că voi face un serial cu eroinele mele. Doamna M. este a doua despre care scriu, după Daniela.
Între deținerea și exercitarea puterii există, fără îndoială, multe diferențe fundamentale. Motivele sunt nenumărate, dar unul dintre ele este cel al maturității întru democrație a liderilor politici. Mai simplu spus, după cum se vede limpede la noi, la conducerea statului ajung oameni care trec mai întâi printr-un proces electoral. Dar alegerile nu sunt suficiente pentru a defini un sistem democratic. De multe ori, alegerile sunt doar un pretext pentru promovarea unor oameni care nu au nicio legătură cu interesul public, ci dimpotrivă.
Gata, starea de urgență devine istorie! Vine starea de alertă, dar vine cu o mică pauză pentru că legile României sunt vechi și proaste. Gata, deocamdată, cu declarațiile pe proprie răspundere ca să ieșim din case. Gata cu explozia epidemiei, dar, atenție!, molima ne poate lovi din nou. Ne vom reveni treptat la normal. Nu brusc. Pas cu pas…
Discutii