Aștept un tramvai. Fulguie din nou peste București. E frig. Refugiul tramvaiului e acoperit cu o zăpadă lipicioasă, iar în tramvai sunt băltoace. Geamurile sunt murdare.

Ușile se închid încet și scârțâie. Nu e aglomerat, scaunele sunt ocupate și doar câțiva călători în picioare. O lumină cenușiu-lăptoasă întregește tăcerea oamenilor. Doar în dreptul celei de-a treia uși, o doamnă în vârstă, măruntă și slabă, cu o haină de fâș albastră și o căciulă tinerească, neagră, trasă pe urechi vorbește la un telefon dintr-o generație foarte veche. Se potrivesc, doamna și telefonul.

Aud câteva cuvinte. „L-am spălat, dar nu a vrut să se interneze. Mă duc să iau rețetă de la doamna doctor”. Înțeleg că vorbește cu sora ei despre soțul bolnav.

„Marile afaceri” din tramvai

Mă mut pe platforma rotundă din dreptul burdufului. Am o perspectivă mai bună, văd și către vatman, văd și coada vagonului. Un cenușiu înfrigurat cuprinde oamenii, cei mai mulți bătrâni și îmbrăcați gros, cu haine ieftine și vechi ca și telefoanele lor.

Un vânzător ambulant, tuciuriu la chip, străbate tramvaiul de la un cap la altul cu o sacoșă de rafie într-o mână și două cutii cu becuri în cealaltă. „Un leu becul de 60, 75, 100. Șervețele și plasturi. Un leu becul”. Vorbește aproape în șoaptă, de parcă e pa cale să facă o mare afacere care trebuie vorbită încet, într-un colț întunecat al lumii.

Nimeni nu cumpără nimic. Un tânăr stă cu smartphone-ul deschis pe Facebook și căști în urechi. Un alt domn, cu o căciulă albastru închis pe care „Dallas”, își șterge ochelarii aburiți. Cenușiul trebuie văzut cât mai clar.

Join the discussion Un comentariu

Lasă un răspuns