Intru la un supermarket, cumpăr niște lucruri, iar la casă cer țigări. Nu au Marlboro roșu scurt. Mă uit pe raftul desfăcut din spatele casierei și cer un pachet de țigări Kent lung. ”De doctor”, glumesc eu. ”Țigări comuniste”, răspunde casiera zâmbind. ”Cum comuniste?”, întreb nedumerit. Simt că încep să mă irit. „Așa le zic eu, pe vremea aia rezolvai multe cu țigări Kent”. Nu e în vârstă, nu a trăit mulți ani în comunism. Nu cred că știe ce spune.

Cum te definești prin țigări?

Iritarea mea crește. Nu știu exact ce mă enervează. Cred că asocierea acestor țigări cu mine și cu regimul de tristă amintire. E drept, pe vremea aia nu fumam, iar de fiecare dată când am mai tras un fum la vreo petrecere, era de Carpați fără filtru. Rar, Snagov sau Amiral.

Am început să fumez în noapte de 21-22 decembrie 1989, pe treptele de la Intercontinental. Apoi, ca jurnalist, am fumat mult. Am consumat multe țigări pe frontul din Transnistria, apoi pe cel din Bosnia-Herzegovina. Și așa mai departe, am vreo douăzeci și ceva de ani de când fumez.

Zâmbetul vânzătoarei mă irită și mai rău. Mă prefac și eu că zâmbesc, nu are nicio vină femeia și nici nu o să-i spun că am început să fumez când m-am despărțit de comunism. Îmi vine în minte un fragment dintr-o poezie a lui Labiș: „nimic pentru tine, tot pentru toți!”.

Mă sui în mașină, aprind una din cele douăzeci de țigări și fac un bilanț al vieții mele între două semafoare. Nu-mi folosește la nimic, nu ajung la nicio concluzie. Am trăit atunci, trăiesc acum. Atunci nu fumam și nu aveam mașină, acum trag cu nesaț din „țigara comunistă” și rulez încet între două semafoare.

Când ne-am despărțit de comunism? Cum? Am crezut multă vreme că știu. Acum nu mai sunt așa sigur. Dar, vorba aceea – fiecare cu lumea lui.  O lume de chiștoace și fum…

Foto: ontent.incentfit.com, independent.co.uk

Lasă un răspuns