Era o memorabilă dimineaţă de primăvară a anilor ’60 când, undeva în România noastră, urmau să fie desfiinţate răzoarele dintre holdele oamenilor. Semnul colectivizării generale. Un tractor cu șenile  mânat de un tânăr abia scăpat de pubertate trebuia să distrugă în mod simbolic ceea în conştiinţa milenară a fiecărui om de pe planeta asta  reprezenta o trăsătură esenţială: sentimentul proprietăţii. Fără proprietate nimeni nu mai avea motive să persevereze de unul singur, să-și apere averea şi chiar să se simtă independent.

Prin simpla brazdă care urma să treacă peste ogoarele oamenilor ca o linie trasă cu creionul pe harta lumii, se înlocuia AL MEU cu AL NOSTRU, EU cu NOI şi ŢARA MEA cu LAGĂRUL COMUNIST.

Tânărul tractorist privea înspăimântat spre două tabere de oameni adunați pe câmpul de la marginea satului: în spate  lui, un grup de oameni agitau înfrigurați steaguri roşii şi lozinci încurajându-se unii pe alţii ca la un viol în grup. În zare, un alt grup de oameni încrâncenaţi îşi ridicau ameniţător coasele şi topoarele. Activiștii urlau, amenințându-l cu pușcăria să pornească tractorul întru împlinirea destinului istoric al țării numite România. La capătul celălalt îl aşteptau oameni care-l amenințau cu moartea. Între cele două alternative, el trebuia să ducă tractorul şenilat până la capătul periculos al câmpului.

O idee salvatoare i-a venit nefericitului tractorist.

Porni tractorul, lăsându-l cu comenzile blocate să plece singur pe şenilele lui, cu plugul ”Ivan” înfipt în pământ spre înfăptuirea actului istoric. Implacabil ca destinul, tractorul își rostogolea șenilele după ritmul monoton al motorului îndreptându-se fără ezitare către capătul câmpului. Ajuns în grupul răzvrătiţilor, tractorul continua să tragă mai departe brazda simbolică a colectivizării, trasând perimetrul unei colonii penitenciare – România noastră – în care românii aveau să fie arestaţi mai bine de jumătate de secol. Impasibila maşinărie trecea duduind egal printre oamenii gata de răscoală şi nimeni nu ştia cum s-o oprească. Topoarele şi coasele se frângeau neputincioase în fierul şenilelor. Ocolind mai mulţi kilometri cu o  maşină, activiştii l-au dus pe tânărul tractorist să oprească mașinăria după săvârşirea acelui eveniment. Eveniment ce avea să însemne începutul unei tenebroase istorii din care, în 1989 avea să evadeze OMUL NOU.

Produsul acesta distorsionat al comunismului, OMUL NOU, mutantul fără conştiinţă, fără respectul de sine şi nici faţă de alţii, care confundă legea cu opresiunea şi democraţia cu dezmăţul, bântuie acum prin Europ şi prin toată Lumea răspândind duhorile coloniei penitanciare în care a fost plămădit.

Un fior rece m-a străbătut zilele trecute când am primit pe internet nişte fotografii intitulate generic „Welcome to Romania”.

Umbra lebedelor de la Viena pare o istorie hazlie pe lângă hidoşeniile surprinse în imagini fotografice în care românii erau personaje principale. O lume de curve şi alcoolici demenţi, jumătăţi de maşină trase de cai sau porci atârnaţi pe bicicletă, pluteşte peste smârcurile de fecale împrăştiate pretutindeni.

Este inimaginabil ce poate să facă mintea unora fără festivalurile de ”Creaţie tehnico-ştiinţifică”. Sau fără „Cântarea României”. Sau fără şedinţele de partid și fără mitingurile şi spectacolele omagiale! Numai Kusturica ar mai putea ilustra această lume halucinantă în care trăim şi ne facem că nu observăm.

Ceea ce se întâmplă acum este actul final al unei drame mocnite atâta amar de vreme în România noastră.

Toate visele rele, toate obsesiile urâte şi vinovate au ieşit la iveală sub forma acestui produs mutant rezultat din desfiinţarea noţiunilor esenţiale cu care omul a venit pe pământ: libertatea, conştiinţa şi proprietatea.

Cu siguranţă, mulţi îi urâm şi îi dispreţuim pe cei care ne fac de râs în întreaga lume. I-am ţine cine ştie unde şi nu le-am mai da drumul să iasă niciodată din România.

I-am ascunde sub preş la fel ca odinioară, vinovaţi că s-au născut într-o lume ce i-a făcut să fie aşa. E la fel dacă i-am aduna în leprozerii, fără să facem nimic împotriva leprei.

Putem totuşi să revenim la vechile valori de dinaintea colectivizării morale şi funciare?

Cu siguranţă că există mai multe posibilităţi, dar nici una nu funcţionează. Speranţa este în oamenii politici care conduc România noastră. Ei pot să creeze un climat de educaţie şi respect al legii, fie chiar şi prin măsuri punitive. Aderarea la Uniunea Europeană era una dintre şansele prin care România putea afla calea reîntoarcerii la civilizaţie fără să mai inventeze odată roata, ci doar să adopte acele măsuri prin care încet, încet, să ne sincronizăm cu ţările civilizate. Până acum, toate guvernările nu au făcut decât să distrugă continuu, precum comuniştii, dreptul şi sentimentul proprietăţii, tratând întreaga ţară ca pe o moşie a nimănui din care se înfruptă cine poate.

Înstrăinarea şi lipsa de ataşament faţă de naţiune este o reacţie la dispreţul faţă de simţul proprietăţii. De ce n-ar jefui nişte indivizi o pădure, dacă guverne întregi au dat România noastră,  bucată cu bucată, pe un caltaboş?

Singura diferenţă între guvernări este că unii fură cu legea în mână şi alţii au furat ca proştii. În rest, toţi stau sub semnul Partidului Parveniţilor şi al Hoţilor, indiferent sub ce semne electorale s-au ascuns. Protejate de imunități inventate peste noapte colcăie interese şi hoţomănii pe care nici nu se mai străduiesc să le ascundă. Oricine îi poate reproşa oricui aceleaşi lucruri. Ne prostesc în faţă zicând că nu vedem bine. Că nu auzim ce trebuie. Că am sărit din context. Că încălcăm dreptul tâlharilor la prezumţia de nevinovăţie! România noastră este furată chiar şi atunci când unii cred că n-a mai rămas nimic de furat. Ne fac de râs amărîţii care umblă în căruţe jumătate cal, jumătate Trabant, mai mult decât cei care au ridicat pălinca, peștii și cârnații la rangul de şpagă ministerială?

Mentalitatea asta de cârnăţar nu cred că va dispare decât cu preţul unor măsuri radicale.

Din nefericire, cei care ar trebui să decidă asemenea măsuri sunt chiar cârnăţarii. Cei care de peste 27 ani au confiscat această ţară făcând-o prizoniera propriilor interese. Chiar şi când sunt prinşi cu mâna în buzunarele noastre, dau o lege prin care se va decreta că nu am avut niciodată buzunare. Și dacă ne tot plângem de sărăcie ce puteau ei să ne fure? Ceva a mai rămas totuși, ceva care ar putea fi ultima – ȘANSA. Dacă și asta dispare, sărăcia nici nu mai contează. Şansa este doar Uniunea Europeană. Sub presiunea sancţiunilor, UE ar putea să facă neinteresantă guvernarea şpăgarilor şi a cârnăţarilor în ţara noastră. Altfel vom deveni o haită sălbăticită de care toată lumea va fugi ingrozită.

Welcome to Romania!

PS – Nu sunt sigur că toate imaginile sunt din România. Dar puteți spune că nu ați mai văzut așa ceva pe aici, pe la noi?

Lasă un răspuns