Rețeaua Natura 2000. Numele sună bine. Și nu există activitate mai nobilă decât conservarea naturii. Dacă admirăm oamenii capabili să empatizeze cu ființe „inferioare” (oare?), precum câinii, pisicile și plantele, cum să nu-i apreciem pe cei ce încearcă să conserve nu un individ, ci o specie? Sau „casa” mai multor specii? Habitatul, adică.

Protecția naturii a început în Statele Unite, o dată cu declararea primului parc național, celebrul Yellowstone, la 1 martie 1872.

Ca orice activitate nobilă, protecția naturii a făcut prozeliți peste tot în lume. Totuși, aceasta a realizat cât de mare este pericolul abia în 1992, când ONU a adoptat, la Rio de Janeiro,  două convenții-cadru de importanță vitală pentru a păstra, în continuare, planeta locuibilă: Convenția privind schimbările climatice și Convenția-cadru pentru conservarea biodiversității (CCB).

Rețeaua Natura 2000 – o nouă filozofie a relației noastre cu natura.

În baza CCB, mama UE a purces la crearea celei mai deștepte rețele de conservare a biodiversității, adică rețeaua Natura 2000. Până la Natura 2000, filozofia protecției naturii a fost omul sau natura. Natura 2000 înseamnă omul și natura.

Schimbările climatice sunt tot mai evidente. Țările cu ieșire la mare sunt tot mai ude la picioare din cauza topirii calotelor polare. După noi potopul, pare a fi politica țărilor cu mare întindere continentală. Cum ar fi Rusia sau Statele Unite.

De-a lungul milioanelor de ani, schimbări climatice au tot fost, și toate s-au lăsat cu dispariția unor specii.

Acum este mai grav, pentru că schimbarea climei nu înseamnă încălzire sau răcire, ci dispariția anotimpurilor. Asta face dispariția mult mai rapidă, pentru că împiedică adaptarea speciilor. La ce să te adaptezi când azi ai -10 iar mâine +20 Co?

Grație tehnologiei, lăcomiei și nesimțirii omului, orice specie poate fi rasă de pe fața pământului.

În doi timpi și trei mișcări. Prin vânătoare (ce este totdeauna acompaniată de braconaj) sau prin distrugerea mediului în care acesta trăiește. Ba apa devine prea caldă, ba scade concentrația de oxigen, ba dispare hrana, ba dispar condițiile de împerechere.

Parcul Național Domogled – Valea Cernei

Rețeaua de situri Natura 2000 a început să prindă formă prin anii 90, când s-au pus cap la cap două directive importante ale Comisiei Europene: Directiva Păsări, adoptată încă din 1979 (grație britanicilor, a căror nobilă pasiune națională este holbatul la păsări) și Directiva Habitate, adoptată în 1992. Potrivit acesteia, nu trebuie să ne preocupăm prea mult de specii, cât de condițiile optime pentru supraviețuirea acestora. Dacă e ceva pe masă, vin și mesenii.

Siturile Natura 2000 nu sunt arii protejate în sensul clasic și suprafețe întinse de teren agricol și pădure în care oamenii trăiesc fără a pune prea mare presiune pe natură. Natura 2000 nu înseamnă excluderea activităților umane, ci limitarea impactului pe care acestea îl au asupra naturii.

Densitatea populației face diferența dintre Europa și orice alt continent.

Natura 2000 a fost creată ca o rețea de coridoare și nuclee de conservare (doar acestea sunt arii protejate în sens strict) care permite migrarea speciilor în ipoteza schimbări climei. În Europa, migrarea speciilor este imposibilă fără Natura 2000, deoarece habitatele sunt fragmentate de autostrăzi, canale, căi ferate. Adică infrastructură. Când vorbim de migrare nu vă gândiți doar la animale, ci și la plante: și ele se mișcă, dar foarte lent.

Directiva Habitate vorbește de arii speciale de conservare (SAC) devenite apoi situri de interes comunitar (SCI). Acestea au fost asimilate – nefericiți acei traducători – ariilor protejate, și toate restricțiile prevăzute de legislația românească pentru arii protejate se referă acum și SAC.

Directiva habitate și-a propus să protejeze eșantioane egale ca suprafață din regiunile biogeografice ale Europei. Ghinion: din 8 bioregiuni geografice de pe continentului european, cinci sunt la noi.

Așa ne-am trezit cu și mai multe arii protejate decât aveam înainte, deși mama UE nu ne-a cerut mai multe arii protejate, ci doar situri Natura 2000.

Situri în care să avem una din următoarele două situații: fie să fie „mutată” natura, adică să fie găsite zone în care biodiversitatea poate fi păstrată fără a deranja oamenii, fie să compensăm oamenii, astfel încât să nu piardă prea mult din cauza inevitabilelor restricții: nu fă aia, nu fă ailaltă… Dar în nici un caz să nu ai voie să faci nimic, exceptând nucleele de conservare. Care sunt mult mai mici decât situl.

Doar că la ministerul mediului s-a făcut totul peste noapte (adică în câteva luni) fără a se fi consultat cu oamenii. Și nici măcar cu toți specialiștii. Așa că a ieșit nefericita OUG 57/2007, în care siturile Natura 2000 au fost asimilate ariilor protejate. Cu toate restricțiile ce decurg dintr-o asemenea gafă.

Spre consolare, avem o veste bună pentru oricine ar vrea să forțeze mâna bătrânei doamne (UE). Toate regulamentele europene sunt traduse prost în limba română. Acolo unde, în textul inițial, avem forma imperativă a verbului (cu „should” în față), în română avem dulcele și mioriticul condițional-optativ „ar trebui”.

În loc de concluzie, chiar dacă siturile Natura 200 nu „ar trebui” asimiliate ariilor protejate, la noi așa stau lucrurile. Poate se apucă cineva, totuși, să facă traducerea corectă a documentelor. Până nu devenim țară „protejată” de orice fel de autostradă sau hidrocentrală!  

Foto: wikipedia

Marian Drăgoi

Autor Marian Drăgoi

Marian Drăgoi este inginer silvic, conferențiar la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava. Predă economia mediului și economia forestieră. Doctor în analiză sistemică aplicată.

Mai multe articole publicate de către Marian Drăgoi

Lasă un răspuns