În Podgorica plouă mereu în perioada asta a anului. „Orașul de sub deal” s-ar traduce numele Podgorica. Din secolul al XIV-lea până în 1946 s-a numit așa. Apoi a devenit Titograd – orașul lui Tito. Până în 1992 a purtat numele liderului comunist.

O cârciumă bună lângă un turn din vremea Imperiului Otoman.

Pod Volat se numește cârciuma din umbra turnului de piatră. Am ajuns seara, pe o ploaie subțire.

Restaurantul era plin. Un chelner politicos, cu părul cărunt și cu o vestă populară peste cămașa albă, ne-a îndrumat spre o masă din fundul localului. Nu găteau carne de porc, e un restaurant cu specific musulman, așa că am luat un fel de kebab de vită.

Cu un antreu dintr-o formidabilă șuncă de vită, ceva brânzeturi și pâine tocmai scoasă din cuptor. Și cu o cinzeacă de Lozovaca – rachiu – înainte. Și cu un draft din berea națională – Nikšićko. Și cu scrumiere la fiecare masă.

În Podgorica, în întreaga Republică Muntenegru, se fumează în localuri.

Muntenegru încă nu face parte din Uniunea Europeană. S-a desprins din ce mai rămăsese din fosta Iugoslavie în 2006. E o țară cu aproape șapte sute de mii de locuitori. A preferat să nu se complice cu vreo monedă națională și a ales moneda europeană. În Podgorica bei, mănânci și fumezi, plătești în euro, dar nu ești în uniune. Țară mică,  dar înțeleaptă. A intrat în NATO.

Prețurile sunt un pic mai mici decât la noi. Un pachet de Lucky Strike costă 2.50 euro, dar unul de Drina, țigări bosniace, 1.80 euro. Iar unul de Monte  – țigări muntenegrene – costă doar 1.20 euro.

Dacă v-ați plictisit de țigări, aflați că poți mânca în oraș cu 7-8 euro, poți să îți cumperi o pereche de bocanci de piele cu 29 de euro, și poți să îți cumperi haine și de la second-hand. Salariul mediu e de vreo 500 de euro

Bărbierul din Podgorica.

Îl cheamă Darko și e sârb din Muntenegru. Are o frizerie cum erau cândva și la noi. Zici că ai intrat într-un magazin de antichități: fotografii vechi pe pereți, o pară și mănuși de box de prin anii ’50, o mașină de scris care pare că a fost a lui Hemingway, scaune vechi.

Și bune obiceiuri vechi: pămătuf, brici (cu lame), șervete fierbinți și reci, masaj. Și un grai molcom și blând, ca ploaia de afară.

Îmi povestește despre tentativa de asasinat asupra premierului lor din 2016, Milo Djukanovic. Djukanovic a pus Podgorica pe harta NATO. Au fost doi ruși și vreo șase sau șapte muntenegreni. La radio se transmitea în direct procesul asasinilor. Doar a celor locali, rușii nu au fost prinși.

Orașul e și vechi, și nou. Dar și noul e blând aici.

Nu zici că te afli în acea parte a lumii care a fost mereu tulbure. Ești undeva între Europa veche și Orientul civilizat. Multe străzi din centru sunt pietonale, multe cârciumioare, multe magazine de haine și obiecte sportive. Un acordeonist își face numărul pe trotuar.

Mașinile, cele mai multe, sunt mașini de oraș, mici. Vechi, dar îngrijite. Semafoarele au dispozitive sonore pentru orbi. Ritmul vieții nu e foarte alert. Un cenușiu cald, străpuns câteodată de razele soarelui, te fac să te simți bine.

O capitală cu atmosfera unui oraș de provincie, cu străzi drepte și bărbați înalți și supli. Iar femeile sunt și ele înalte, cu forme clare și cu priviri sigure de sine. Mai toate au umbrele pentru că, așa cum scriam mai devreme, în perioada asta a anului plouă mereu în Podgorica.

Ca să înțelegeți bine cum e la Podgorica, a doua seară, mergând la aceeași cârciumă din umbra turnului otoman, chelnerul cu vestă roșie a adus la masă și un excelent cotlet de porc. Am zâmbit. „Hvala”. Mulțumesc. Iar el a fost extrem de mulțumit. 

Lasă un răspuns