La Zagreb, printre lebede. Despre orgoliu, furie și reinventare.

Lebede. Șervețele sunt împăturite ca niște lebede. Restaurantul e în centrul Zagrebului, la parterul unei clădiri de birouri ce se lungește de-a lungul unui bulevard lat, umbrit de castani viguroși. Frunzele au marginile tivite cu galben-roșcat.

Nu se fumează, dar… există un salon la etaj. E loc și pentru păcătoși… Sunt cu doi amici croați. Încerc un rachiu de pere Williams. Un păhărel cât un degetar, subțire și rece. Mai fin decât ce avem noi în Ardeal sau maghiarii în Ungaria. Aromă discretă și tăria mai mult decât potrivită.

Spui: ești idiot, dar s-ar putea ca lucrurile să stea exact pe dos

K. povestește: “Mergeam cu un prieten, cu mașina, către Dubrovnik. Vorbeam despre un tip pe care îl cunoșteam amândoi. Am spus că e un idiot. Amicul meu a spus ceva ce m-a pus pe gânduri: probabil că și tipul ăla crede despre mine că sunt idiot. Spui: ești idiot, dar s-ar putea ca lucrurile să stea exact pe dos”.

Discuția noastră era despre orgoliu, despre furie și despre capacitatea de a ne reinventa.

Am mâncat carne friptă în urmă cu trei sau patru zile și care fusese ținută în ulei de măsline. Un fel de carne la garniță. Încălzită și scursă bine și cu o granitură de piure de cartofi împănat cu boabe maronii de fasole fiartă. Setea am rezolvat-o cu o bere locală, rece și bogată. Închidem cu un digestiv din partea casei. Un lichior maroniu, cred că din roșcove, dar nu sunt sigur.

Plec cu M., celălat prieten croat. Ne plimbăm pe malul unui lac artificial, la doi pași de cartierul cu blocuri mici și elegante în care locuiește. “A fost o balastieră, acum e ceea ce vezi”. Un lac cu apă limpede, cu nenumărate terase, cu o instalație cu cabluri pentru surf, cu multe foișoare pentru salvamari și cu lebede albe presărate pe apă. Mă apropii să fac o fotografie. Păsările se apropie de mine. Încerc să par blând. Ele sunt blânde.

Pe balcon, cu M. și prietena lui. Ea scrie texte pentru cântece. Dintr-o cutie de carton roșie, cu pietricele mici lipite cu migală în formă de inimă, scoate o hârtie. A scris de mână cu cerneală roșie. E pentru el poezia. “O dată ce ai dobândit ceva, trebuie să faci tot ce poți că să nu îți scape printre degete”, spune ea.

“Leaku noc. Noapte bună”. Liniștea se răsfiră rece peste lebedele din orașul adormit.

 

Lasă un răspuns