Muzica ușoară are un farmec al ei. Am ascultat pe 2 ianuarie pe TVR 2 o gală a stelelor muzicii ușoare. Interpreți consacrați, mulți din vechea generație. Piese mai vechi sau mai noi, legate ca niște perle pe un fir de o tandrețe sinceră, ușor boemă. Unele piese mai dramatice, altele mai vesele, dar toate pe niște texte clare, pline de poezia ce plutește în jurul fotografiilor de dinainte de epoca digitală.

Ceea ce are muzica ușoară (și niciun alt gen apărut după 1990 nu are)  este respirația.

Care poate fi un oftat lung, poate fi un hohot de plâns, poate fi doar o vocală plimbată lejer prin câteva note. Secția ritmică nu conduce niciodată, ci doar ține dreapta-măsură. Textele, chiar daca nu sunt din cale afară de poetice, au cumințenia și naturalețea a ceea numim ușor disprețuitor și distant „experiență de viață”. Care nu este apanajul celor trecuți prin locuri mai puțin frecventabile. Este, mai de grabă, și în mult mai mare măsură, moștenirea celor cuminți. A celor care s-au îndrăgostit atunci când a fost vremea îndrăgostirii. A celor mulți, care au muncit onest pentru a-și face  o casă, a-și întemeia o familie și pentru a-și crește și educa copiii.

Muzica ușoară e totdeauna mai apropiată de sufletul omului fără cultură muzicală.

Dar tot ea, muzica ușoară, este a celui care vrea să fie sincer cu sine. Este muzica omului ce este uneori singur, dar niciodată însingurat. Mulțumită unor textieri talentați, unii chiar plin de har, muzica ușoară a ieșit teafără din orice ispita ideologică. Și nu doar la noi. În toate culturile mult mai impregnate de politică (de stânga sau de dreapta, nici nu contează).

Finalul a fost magnific, dar cu o ușoară tentă de (auto)ironie. Adrian Daminescu a cântat „Drumurile noastre toate” când cu vocea lui, când cu a lui Dan Spătaru. Un cântec ce ne încălzea inimile în vremea când în case era frig.

Am scris acest text cu gândul la dragul nostru coleg Franz Grudniki, care ne-a însuflețit să ridicăm o cruce albă de mesteacăn chiar la locul prăbușirii avionului ce-l ducea pe Ionel Fernic de la Varșovia la București, în 1938.

Foto: youtube.com

Marian Drăgoi

Autor Marian Drăgoi

Marian Drăgoi este inginer silvic, conferențiar la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava. Predă economia mediului și economia forestieră. Doctor în analiză sistemică aplicată.

Mai multe articole publicate de către Marian Drăgoi

Lasă un răspuns