Confortul binelui. Primăvara lui 2016. Când prietenul meu, Nicanor, mi-a propus să stau  o săptămână în Albania, nici nu a bănuit ce bucurie îmi face. Mărturisesc, două ţări europene, pe care le-am considerat unice, mi-au stârnit curiozitatea de a le vizita: Albania şi Islanda. De Albania eram atras întrucât țara fusese declarată de fostul lider comunist, Enver Hodja, drept primul stat laic din lume. De unde și interesul: oare cum funcționează o societate în absența sacrului?

Confortul binelui și pista de alergare

Locuinţa unde eram cazat se găsea lângă un lac, aflat la marginea unei pădurice, care era străbătută de două piste, una de promenadă, din dale şi alta de zgură, pentru alergat. Ca de obicei, m-am sculat devreme. Luni, între 5,40 şi 6 dimineaţa m-au depăşit în fugă o sută trei persoane.  Fugeau şi bărbaţi şi femei, dar şi copii, dar şi bătrâni, fugeau şi cei supraponderali, dar şi graţioşii. Nicanor mi-a spus că o dată a văzut fugind un om care avea o hemipareză. Nimeni nu se simţea stingherit  în fuga lui.

La jumătatea pistei, pe margine, era ridicat un parapet.

Acolo, tinerele albaneze făceau elongaţii, nu ştiu dacă cuvântul este chiar cel potrivit. Altfel spus, îşi tot întindeau membrele, scoţând în evidenţă zvelteţea trupurilor lor.

Paradoxal, deşi tinerele albaneze arătau foarte bine, nu am simţit nici un fior privindu-le. Aparținând unei generații care, nebeneficiind de filmele de la miezul nopții,  s-a erotizat privind picturile lui Raffael, am rămas cu deprinderea de a mă uita după trupurile femeilor.

250.000 sau 750.000 de cazemate? Cui îi pasă?

Or, în Albania, nimeni în afară de mine nu se holba la femei, iar acest lucru le permitea să fie libere. Recunosc că fantasma îndrăgirii nu a trecut prin faţa mea. De altfel, cât am stat în Tirana, nu am văzut nici un cuplu sărutându-se. Așa se face că  am asociat atunci fuga cu un cuvânt care nu are rezonanţe tocmai bune, anume cel de „vitalitate”, ca un dor de ceva nedesluşit, uitat în istorie, o rămăşiţă,  Această vitalitate mi-a explicat rezistenţa istorică a acestui popor şi faptul că timp de  60 de ani ilirii ăştia au tot construit cazemate. Că ei nu ştiu nici acum dacă au 250.000 sau 750.000 de cazemate, nu are prea mare importanţă.

Albania  se schimbă rapid.

Este posibil că alergatul să facă parte dintr-un mod de viață de tip occidental pe care și-l însușește o elită care nu  văzuse  până în 2003 cum arată semaforul, dar care acum foloseşte numai maşini Mercedes şi trăieşte în vile luxoase, în ghetouri înconjurate de ziduri de beton de 3 metri.  De altfel, pista trecea pe lângă școala americană, o clădire impunătoare, cu barieră la intrare, cu ceva garduri și cu microbuze speciale care aduc copiii.

A fi sănătos intră în perspectiva unui proiect pe termen lung.

Ar putea exista și o altă explicație, anume faptul că oamenii înțeleg că viața este un joc de n runde, că a fi sănătos intră în perspectiva unui proiect pe termen lung, care proiect nu poate fi realizat în absența sănătății. Sau cum spune  sociologul Bauman:  ,,nevoia de a deveni, ceea ce este  caracteristica vieţii moderne şi a acestui trai pe cont propriu”.

Citez din „Cotidianul” de sâmbătă, 15 aprilie, 2017: „să supraviețuiești unui atac vascular cerebral este ca și cum te-ai naște a doua oară”, susțin majoritatea persoanelor care au trecut printr-un astfel de eveniment dramatic și care, după o luptă cruntă, privesc viața cu alți ochi. România se află, de aproape 15 ani, pe locurile fruntașe în privința deceselor din cauza accidentelor vascular-cerebrale, conform statisticilor Organizației Mondiale a Sănătății.

Rata mortalității în privința atacurilor vasculare cerebrale se află la egalitate cu rata deceselor determinate de bolile coronariene.

Cifrele sunt alarmante, spun neurologii: 350-370 de cazuri la suta de mii de locuitori. „Dacă este dramatică mortalitatea, nu este mai puțin dramatic ceea ce se întâmplă cu supraviețuitorul unui AVC. Într-o societate normală, noi trebuie să ne gândim la calitatea vieții oamenilor, în general, a pacienților noștri în mod deosebit și cu totul deosebit la supraviețuitorii acestei drame care este AVC”, spune Ovidiu Băjenaru, președintele de onoare al Societății de Neurologie din România.”.

Ceva trebuie să facem! Confortul binelui e periculos.

Și nu e vorba doar de accidente vasculare celebrale, ci și de bolile de inimă. ,, Fumatul, sedentarismul, hipertensiunea şi colesterolul crescut urcă România în topul mortalităţii provocate de boli de inimă. Efectele sunt dramatice. Vârsta de la care românii încep să fie răpuşi de boli de inimă a ajuns la 60 de ani, în timp ce francezii, de exemplu, au probleme de la 75 de ani în sus” se susține în același articol.

Pledoarie pentru mersul pe jos.

De aceea, alături de schimbarea stilului de alimentație, este necesară multă mișcare. Specialiștii vorbesc despre necesitatea de a face zilnic minim 10.000 de pași în mers alert. Pentru a da jos un gram e nevoie de 140 de pași. Cu 20 de pași dai jos o calorie și e nevoie de 7 calorii arse pentru un gram. Or, consumul unui simplu ou de găină pune pe tine 10 grame. Cu alte cuvinte, după ce ai mâncat un ou, ar trebui să faci 1400 de pași. Cam 1 km de mers alert ca să-ți menții greutatea anterioară. De unde rezultă că pentru a pentru debarasa de surplus, e nevoie de multă mișcare. Dacă scoatem din uz mașina și mergem pe jos la muncă, facem și mișcare, și economii. Și protejăm și mediul. Cine ne împiedică să facem o asemenea schimbare? De ce oamenii preferă confortul binelui?

Foto: ourmanintirana.blogspot.ro, www.la-croix.com, catiamaxim.wordpress.com

Ștefan Ungurean

Autor Ștefan Ungurean

Sociolog, conferențiar universitar al Facultății de Sociologie și Comunicare a Universității ”Transilvania” din Brașov. Interesat de teorie socială și de postmodernism, dar și de domeniul organizației, sociologiei literaturii și al istoriei orale. Doctorat în teoria conflictului.

Mai multe articole publicate de către Ștefan Ungurean

Lasă un răspuns