Relația lui Stephen Hawking cu tehnologia și știința este una cum nu se poate mai fericită. Win-win perfect. Am cumpărat și cartea primei sale soții, despre a nu știu câta dimensiune a dragostei, dar citirea ei nu este o prioritate. Mi-e teamă ca între mine și autoarea cărții să nu fie cumva vreun gost-writer – deh, reflexe de autoapărare în fața consumerismului literar. Prioritare sunt scrisorile lui Nabocov către Vera, din motive pe care le veți înțelege mai bine spre sfârșitul acestei postări (sau niciodată).

Stephen Hawking a dat științei enorm și a primit enorm de la știință.

Schimbul a fost atât de masiv, încât Omul Stephen Hawking a ajuns complet dependent de tehnologie. Ca imensa majoritate a celor ce populăm emisfera nordică, doar că la noi nu se vede prea tare. Tehnic vorbind, nu mai este un om liber pentru că, de bună voie și nesilit de nimeni, Stephen Hawking s-a transformat în cea mai convingătoare (și insidioasă) instituție de marketing a epocii post-moderne. După el urmează mult prea puțin cunoscutul Gunter Pauli, cel cu economia albastră, ce promovează tehnologii cu impact ecologic redus, dar în aceeași logică a creșterii consumului.

În  cazul lui Stephen Hawking, melanjul dintre tehnologie, știință și talent literar este extraordinar de periculos, fără o dimensiune etică.

Nichita Stănescu a spus-o atât de scurt și răspicat, într-o vreme în care problemele nu erau nici pe departe cele de acum. Cuvintele lui ar trebui repetate la nesfârșit, până când vom da semne că înțelegem despre ce e vorba: „Omul are în fața naturii un tot mai mare handicap etic”.

Nu este nimic ideologic în această afirmație. Este purul adevăr. Gândiți-vă că Nichita a spus aceste cuvinte într-o vreme când România avea cea mai mare rată de reciclare din Europa! Iar în contra-partidă, Ceaușescu introdusese ca indicator al nivelului de dezvoltare producția de fontă pe cap de locuitor. Exact atunci când siderurgia lumii se restructura tehnologic, reducând producția și crescând calitatea.

Ce este rău la Stephen Hawking? Sârguința în a spăla scheletele din dulapul corporatismului global.

Nu lipsa dimensiunii escatologice deranjează – a crede sau a nu crede ține de libertatea interioară –, ci încrederea oarbă în știință și tehnologie. Or, lucrurile nu stau chiar așa. Zilele trecute, pe Energy and Capital,  a apărut un studiu privind scăderea conținutului proteic al culturilor de soia din Statele Unite. În ciuda miliardelor de dolari pompate în progres tehnologic, inclusiv în ingineria genetică. Brazilia a trecut pe primul loc și la export și la conținut proteic. Dar explicația acestui salt nu stă în tehnologie, ci în fertilitatea naturală a solurilor formate sub pădurea primară. Ce va urma?

 

Ronald Wright, în a sa „Scurtă istorie a progresului”, face diferența între progresul bun și progresul rău. Dacă medicina a învățat să facă diferența dintre colesterolul bun și cel rău, iată că și etica îi calcă pe urme.  Și cartea, și filmul documentar produs de Leonardo Di Caprio ar trebui mult mai bine promovat în mediul academic. Dar ce te faci când o minte luminată, precum Ovidiu Hurduzeu, coautorul „României profunde” este invitat să conferențieze pentru a fi pus la zid de apostolii progresului cu orice preț? Apostoli pe care îi găsești în absolut toate universitățile?

Pe alocuri, lucrurile se mișcă totuși în direcția bună.

Mai sunt speranțe, doar că viteza, adică lentoarea schimbărilor e problema. În 2010, la prima ediție a festivalului de la Săpânța, fericitul Peter Hurley – da, este un om fericit pe Pământ fiind! – , organizatorul festivalului ne-a adunat la o șezătoare și ne-a dat ca temă de casă impactul de mediu al sărbătorilor în aer liber.

Deși nu a participat la șezătoarea de la Săpânța, onorabila organizație ISO a venit în 2012 cu un standard. Standardul ISO 20121, pentru organizarea sustenabilă a evenimentelor publice. Pe de altă parte, Franța a anunțat că în 2020 va interzice utilizarea veselei de unică folosință.

Ce putem face, fiecare? Să sărbătorim fiecare zi prin renunțare la ceva. Ipocritul din mine ar fi vrut să posteze acest text chiar în ziua în care eram invitați să renunțăm cel puțin trei zile la smartphone și la Internet. Nu mă judecați prea aspru, dacă tot citiți textele de pe aici. Eu nu am renunțat la smartphone în acele zile. Renunțarea simbolică e ca stinsul luminii în toate orașele, la aceeași oră, pentru câteva minute. După momentul simbolic, aprindem din nou, mulțumiți de noi înșine, toate luminile. Știm cum stau lucrurile. Înțelegem. Dar ne pasă?

Foto: canongate.co.uk, theledspecialist.blogspot.ro

Marian Drăgoi

Autor Marian Drăgoi

Marian Drăgoi este inginer silvic, conferențiar la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava. Predă economia mediului și economia forestieră. Doctor în analiză sistemică aplicată.

Mai multe articole publicate de către Marian Drăgoi

Lasă un răspuns