Am mai scris despre viața la țară. Mă repet. Scriu un fel de „viața la țară se întoarce”. Ca în filmele cu Chuck Norris, când eroul se întoarce și împarte pumni și picioare altor „răi”. O aventură care nu se termină, așa cum nu se termină dialogul din mijlocul drumului dintre șoferul de camion și cel de pe combină. S-au oprit, fiecare pe sensul său de mers. Sunt cabină lângă cabină, motoarele se aud în ralanti, dialogul e lung și important.

Îl invoc pe Chuck Norris și monștrii de pe șosea se despart.

Mă abțin, nu apăs claxonul. Îi arunc șoferului de camion o privire  încruntată, de Chuck Norris decis să se răzbune. Șoferul ridică o mână în semn de scuză (sau de lehamite?) față de ochelarii mei. Trece cu motorul turat, eu depășesc combina și cobor de pe asfalt în praful uliței din dreapta drumului asfaltat. Colbul se ridică hotărât în spatele mașinii. Urc puțin prin hârtoape, nu mult, apoi fac la stânga și în dreapta apare gardul de lemn al „moșiei”. Cineva a mai rupt patru scânduri din gardul vechi, dar la cât de știrb e gardul, observi lipsurile doar dacă l-ai reparat de nu-știu-câte-ori. Iar în spatele gardului e bucata de viță-de-vie aflată într-o permanentă bătălie cu buruienile.

Grădina de legume e un câmp de bătălie.

Ce bune sunt roșiile pe care le culegi cu mâna ta din grădină, nu-i așa?! Așa e, dar până să le culegi, trebuie să rărești răsadurile, să le copilești, să smulgi buruienile, să tai ramuri din duzii bătrâni de la poartă ca să le potrivești cu securea aracii pe care vor crește.

Araci pui și la fasole. Tot cu securea tăiați și ascuțiți și curățați de crengi. Buruieni au și ceapa, și dovleceii, și toate celelalte. Dacă faci treabă doar o dată pe săptămână – sau, și mai rar – ajungi să nu mai deosebești verdele bun de verdele rău. Și nu ești Chuck Norris, nu poți stârpi dintr-o lovitură miile de plante dăunătoare.  Dar e bună ceapa pe care o scoți cu mâna ta. Chiar dacă după aceea trebuie să o speli și trebuie să te speli pe picioare la fântână și să speli și papucii de plastic plini de noroi.

Fructele proaspete sunt sănătate curată! Iar sănătatea nu are preț!

Toată lumea știe asta. După o oră de stat în poziția ghemuit, castronul de plastic se umple. Căpșuni românești de senzație, seamănă cu niște fragi mai mari, au un parfum aparte. Îți vine să lași naiba orașul mare și poluat și plin de cetățeni care se cred Chuck Norris pe șosea și pe trotuar.

Viața la țară e curată și liniștită, o găină crescută în curte are alt gust decât porcăriile din supermarket-uri. E drept, trebuie să cumperi grâu sau/și porumb, trebuie să aduci sacii cu boabe cu mașina, trebuie să faci nițică ordine și curățenie în coteț, trebuie să le dai vitamine puilor când sunt mici.  O grămadă de treburi pe care le contabilizezi într-un fel când ești orășean, altfel când ești de la țară și cu totul altfel când ești Chuck Norris. Dar nu ești!

Ca să ajungi la vișine, ori te strecori prin iarba înaltă de sub pomi, ori o cosești. Bine că nu sunt coapte încă. Totul are un preț!

Ați văzut vreodată un orășean cosind? Mai bine că nu ați văzut!

Nu am făcut mai nimic. Am cosit puțin, am spart și am cărat câteva lemne – lemnele despre care am scris aici – m-am umplut de nămol punând câțiva araci la fasolea cățărătoare și am obosit și am transpirat de parcă mă bătuse Chuck Norris. M-am așezat la masă, am mâncat carne luată de la supermarket și prăită în tigaie, cu ceapă verde culeasă cu mâna mea. Am băut bere rece din pet-ul ținut la congelator, am mâncat căpșuni și mi-am aprins o țigare. Și m-am gândit că trebuie să fii Chuck Norris ca să trăiești la țară și la oraș deodată. Și privind moșia verde și pomii încărcați mi-am dat seama că nu sunt Chuck Norris. Apoi  a început ploaia, o adevărată furtună, câinele s-a speriat de tunete, iar un scurt-circuit la transformatorul de pe stâlpul de lângă gard a aruncat satul românesc în bezna lui cea de toate nopțile.

Foto: avclub.com

Lasă un răspuns