Precizez din capul locului că iubesc Basarabia și orașul Chișinău.

Am auzit de această bucată de țară românească, Basarabia, de la bunicul din partea tatălui meu, care era de-aici. Tatăl meu s-a născut și el la Chișinău. De două ori s-a refugiat bunicul cu toată familia după el – o dată la Iași, în 1941, și o dată la Brașov, unde a și rămas după război.

Tata-mare a pierdut doi băieți din cei patru copii pe care îi avea atunci când s-a refugiat în țară a doua oară. S-au pierdut undeva pe nenumăratele peroane de gară pe care au poposit miile de familii basarabene în fuga lor din fața sovieticilor… I-a căutat ani de zile prin Crucea Roșie. Se spunea despre unul dintre ei, Gheorghe, că ajunsese comandant de vapor, iar despre celălalt, Nicolae, că ar fi devenit medic militar. Tata-mare și mama-mare de-a doua (prima murise la mijlocul anilor șaizeci, la Brașov) au reușit să îi viziteze pe cei rămași în satele de lângă Cahul spre sfârșitul anilor șaptezeci.

De Gheorghe n-a mai aflat nimic. Nicolae (Nicu) s-a întors acasă bolnav de plămâni și s-a stins fără ca tata-mare să mai apuce să îl vadă. A venit prea târziu aprobarea de vizită în Basarabia. Nicu fusese într-adevăr medic militar…

Tata a revăzut Basarabia după 50 de ani.

Am venit prima dată în Basarbia în timpul războiului din Transnistria. Eram jurnalist atunci. Cândva, voi povesti acele vremuri. M-am întors după un timp și, împreună cu un bun prieten operator, am făcut un film documentar despre Basarbia… La filmări, l-am luat și pe tatăl meu cu mine și ne-am dus în vizită la neamuri. Ce bucurie, ce experiență!… Trecuse mai bine de o jumătate de veac…

După un an, am mai venit o dată… Și au trecut peste 20 de ani…  Desigur, s-au schimbat multe lucruri, dar nu pot să scriu despre acest oraș ca despre unul oarecare. Nu mă simt turist, mă simt ca acasă.

Trec pe lângă statuia lui Ștefan Cel Mare și Sfânt. E acolo, la locul ei dintotdeauna, din fața parcului din centru. Simbolul cel mai puternic al Basarabiei. Brand – cum s-ar zice mai modern!…

Străzile sunt pline de gropi, dar casele vechi nu au pierdut nimic din distincția de altă dată. Par ceva mai prăfuite, dar atât…

Mă dau cu bicicleta așa cum vreau și pe unde vreau!

Ajung în Piața Mare. Lume multă, un bazar cu tot felul de lucruri – de la piese auto, la haine și pantofi, de la semințe de flori, la unelte de gradină, fructe, legume, pește. Pește de la “prebaltica” – somon, stavrid, ton… Mai încolo puțin, între tarabe, găsesc o vitrină frigorifică plină de murături – morcovi, varză, pepeni, castrveți și multe soiuri de ciuperci. Vânzătoarea mă îmbie să gust. Are glas plăcut și molcom. Ciuperca e murată, dar dulce. Are zahăr, zic. Da, așa se face pe la noi. Să fie mai “dulși”…

Mă opresc pe terasa Teatrului Național “Mihai Eminescu”. Cafeaua neagră și lungă se numește aici “americană”. Beau o “americană” fără zahăr, privesc bătrânii din micul parc de lângă teatru cum joacă șah pe bănci… Așa m-a învățat și pe mine tata-mare, în parc, la Brașov. Să joc șah. Și tot acolo am învățat să mă dau cu bicicleta așa cum vreau eu. Și pe unde vreau!…

Lasă un răspuns