De fiecare dată când ajung la Aeroportul Henri Coandă mă cuprinde un dor de ducă. Îmi plac aeroporturile. Spațiile sunt luminoase și neliniștite și mă fac să mă gândesc cât de aproape sunt orașele lumii. Și cât de aproape suntem unii de alții. Călători sau nu. Veseli sau nu.

Sunt la Sosiri, o aștept pe mama unei prietene. Soțul ei a fost diagnosticat cu o boală grea. Femeia vine din Italia, muncește acolo. Prietena mea e la spital, cu tatăl ei, și-a luat liber de la serviciu, copiii, doi băieți în primii ani de școală sunt la o altă prietenă, soțul ei muncește tot în vestul civilizat. Știu că s-a săturat de promisiuni, de trădări, de lipsa de perspectivă.

Nu toți călătorii zâmbesc

Tabela electornică arată că avionul de la Bologna a aterizat. Așa cum au aterizat avioane de la Roma, Tel Aviv, Moscova. Șoferi în costume așteaptă oameni de afaceri al căror nume e scris pe un carton alb. Un bărbat scund, în costum, se plimbă cu un trandafir în mână. Două fete, par surori, se plimbă de mână în sus și-n jos. O comunitate mică s-a format dincolo de barele metalice care interzic accesul în burta aeroportului.

Rând pe rând, pasagerii ies printre ușile automate, îi caută cu privirea pe cei care îi așteaptă, se mai aude și câte un strigăt, un nume care își caută destinatarul. Cei mai mulți zâmbesc, se îmbrățișează, gențile pe roți trec de la unii la alții. Dar nu toți călătorii zâmbesc.

Pumni călători între furie și tragism

Lucrează în Italia de șapte ani. Îngrijește pe cineva în vârstă. De când a plecat, își ajută, cum poate copiii. Are buzele strânse, știe să îndure. De câțiva ani, soțul ei suferă. El stă în România, are grijă de mama lui, bătrână și neajutorată. Doi bolnavi într-un apartament de bloc de undeva din Moldova noastră. Au două fete: una, în Anglia, asistentă medicală, cea de-a doua – aici. Dar aici doar pentru încă puțină vreme. La vară, după ce termină copiii școala, vor deveni și ei călători. Mâinile femeii de la aeroport sunt muncite. Când povestește, strânge puțin pumnii. Dar nu tare. Pumni călători între furie și tragism.

Lasă un răspuns