Asia la București. Pe lângă Gaudeamus, la Romexpo a mai fost ceva interesant în week-end: Asia Fest. A cincea ediție a unui eveniment în cadrul căruia sunt aduse sub același acoperiș arta culinară, moda, anime-ul, kendama, sushi. Cei pasionați de bucătăria japoneză au putut găsi la reducere alge, supe și orez, iar tinerii noștri pasionați de kendama i-au putut urmări live pe campionii acestui joc.

Ce-i drept, mulți tineri la acest Asia Fest!

Este interesant cât de mult îi atrage cultura japoneză și acest tip de artă cu care noi, părinții lor, foarte puțin relaționăm. Asia e departe. Personajele din anime mie cel puțin îmi sunt străine. Mi-o amintesc vag pe acea Sandy Bell, care îmi părea ciudată din cauza ochilor prea mari și parcă mereu înlăcrimați. Dar fiul meu și prietenii lui sunt fani ai multor serii manga. Ce-i drept, au crescut cu Pokemon, și poate de aici să se fi dezvoltat pasiunea pentru acest gen de povești în care personajele se transformă, capătă aptitudini, puteri, se up-gradează cumva. Au crescut și au început să urmărească pe net alte povești japoneze, iar multe dintre ele chiar i-au influențat.

În serialele și cărțile manga au găsit o lume în care s-au simțit …confortabil.

Departe de poveștile americane cu happy end, aceste serii sunt ceva mai realiste și de multe ori chiar pline de cruzime. Citeam undeva că prin manga japonezii au cucerit lumea. Așa cum am citit și faptul că unul dintre autorii lor de anime s-a inspirat din Betty Boop și Bambi (adică Disney) apropo de ochii mari, care “permit personajelor să arate emoții distincte”.

Dincolo de asta, lumea manga într-adevăr a cucerit adolescenții.

Sunt multe forumuri de discuții ale celor care urmăresc seriile. E uimitor cât de atenți sunt la detalii și cum explică diferențele de grafică  sau de story etc între seriale. Se simt în largul lor când împărtășesc aceste opinii și au un entuziasm pe care greu îl găsim la ei când fac alte lucruri. Practic, ei se simt bine într-o lume care e foarte – foarte departe de a noastră. Cumva, parcă sunt emigrați mental. Pentru că ei se regăsesc în unele  personaje – de regulă tineri inteligenți sătui de corupție, nedreptate, ipocrizie etc.

Despre ce e vorba în aceste serii?

Iată un exemplu – Death Note (de pe Wikipedia): „DEATH NOTE este o serie manga creată de Tsugumi Ohba şi Takeshi Obata. Seria gravitează în jurul unui elev de liceu care descoperă un carnet cu puteri supranaturale care îi oferă abilitatea de a omorî pe orice om al cărui nume este scris în el. Intriga constă în încercarea lui de a crea şi a conduce o lume fără rău folosind carnetul. Light este la început sceptic de autenticitatea acestuia, dar după o vreme, realizează că Death Note este real. După ce se întâlnește cu vechiul proprietar al caietului, Light încearcă să devină “Dumnezeul noii lumi” omorându-i pe toți cei pe care îi credea răi și pe toți cei care îi stăteau în cale.

Death Note a fost prima dată publicat de editura Shueisha în revista manga Weekly Shōnen Jump din decembrie 2003 până în mai 2006. 108 capitole în total. Seria a fost publicată în întregime în 12 volume în Japonia şi America de Nord”.

Există deja și la noi comunități de fani manga, există chiar și o revistă românească de anime-uri. Sunt multe magazine de produse japoneze de orice vrei – nu întâmplător deschise, ci pentru că este o piață. Deci oameni pasionați. Asia vine aproape.

Între timp, un teatru bucureștean încearcă să atragă tinerii spre piesele istorice.

Au montat Vlaicu Vodă, Despot Vodă și Apus de soare pentru a marca “100 de ani împreună”, adică Centenarul. Și au ales un regizor tânăr și studenți la actorie care să dea viață acestor piese în speranța că îi vor aduce pe ai noștri tineri la teatru și că “le vor ridica ochii din telefoane”, vorba unui profesor. Cât vor reuși? Greu de spus. Dar eu am mari dubii.

Piese istorice sau produse tradiționale românești sunt la tot pasul. Dar tinerii între 14 și 22 de ani nu sunt foarte interesați de ele. Ei aveau ochii mari la standurile cu picturi și postere din anime-uri. Acestea erau cele mai aglomerate la Asia Fest. Iar în fața scenei kendama nu aveai loc să arunci un ac. Mi-aș dori, dar eu una nu știu cum am putea să facem un pic de aglomerație și la spectacolul Vlaicu Vodă. Și nu, nu e de ajuns să îi spui să se ducă.

Lasă un răspuns