Aproape în fiecare an, în decembrie, trec prin Cimitirul Eroilor din București pentru că a fost Revoluție.

Un cimitir ordonat, cu mormintele frumos aliniate, care începe din colțul Pieptănarilor și se termină în coasta Cimitirului Bellu. A fost Revoluție, iar Eroii Revoluției din 1989 se odihnesc azi lângă mari personalități ale neamului. Sunt în cimitire vecine. Lecția de curaj lângă lecția de istorie. Îmi pare rău că au fost ani în care nu am trecut pe acolo. De fiecare dată când vin aici, îmi amintesc de cântecul lui Cristian Pațurcă – Golan post-mortem. 

Spun că fost Revoluție pentru că au murit oameni cinstiți și curajoși care au ieșit în stradă pentru schimbarea sistemului și au învins.

Sistemul s-a prăbușit, viața noastră s-a așezat pe alte repere. Oricât de supărați am fi că nu trăim așa cum se cuvine, faptul că putem vorbi fără teamă, faptul că avem alegeri, faptul că libertatea nu mai trece prin pușcărie arată că am învins.

A început la Timișoara. Nu știu cine a fost primul, dar printre primii a fost Mono.

Poetul și publicistul Ion Monoran. Prea-bunul Mono. Blând și cu inima cât Banatul. Omul care a oprit tramvaiele, schimbând drumurile Timișoarei. A murit la trei ani după Revoluție. Nu știu dacă era trist, știu că era prieten cu toți oamenii buni. După câțiva ani, am găsit cartea lui de poeme – Locus Pericundus. Mai multe aflați chiar pe site-ul care îi poartă numele: inonmonoran.ro.

”Cînd nu-ţi mai rămîne altceva de făcut / aduni toate cuvintele care-ţi vin pe limbă / şi începi să vorbeşti despre libertate. ” (Ion Monoran)

 În primii doi ani după Revoluție, am dus edițiile speciale ale României libere cu mașina la Timișoara.

Ion Monoran și George Șerban

Le distribuiam gratis în Piața Operei. Am devenit membru al Societății Timișoara. I-am cunoscut pe Ion Monoran, pe Viorel Oancea (maiorul de armată care pe 22 decembrie a cuvântat de la balconul Operei și s-a pus în slujba Revoluției), Iosif Costinaș (dragul de el, mort în circumstanțe neelucidate câțiva ani după evenimente), pe George Șerban (autorul Proclamației de la Timișoara), pe Traian Orban (rănit, mai târziu, director al Memorialului Revoluției). Și am cunoscut și îndrăgit foarte mulți alți oameni de ispravă din capitala Banatului. Și datorită lor suntem ceea ce suntem și spun: a fost Revoluție. Iar timișorenii o spun mult mai bine decât mine. Un alt bun prieten, Marcel Tolcea o spune pe blogul său. Iar un alt text bun găsiți pe blogul Melaniei Cincea. De această dată, despre confiscarea Revoluției.

 Cum se poate fura o Revoluție? Acum, după atâția ani, povestea s-a simplificat până la esență.

23 decembrie 1989

Mai întâi, înainte de fuga lui  Ceaușescu, regimul comunist a ucis niște oameni care protestau. Apoi, ca să se legitimeze, au continuat să ucidă. Foștii colaboratori ai serviciilor sovietice, șefi ai armatei, fuseseră puși pe liber de Ceaușescu și de UM 0210 (unitate specială a securității care monitoriza spionii din țările Pactului de la Varșovia, inclusiv URSS). Au fost recuperați.

 În zilele Revoluției au fost chemați la comanda armatei și a țării trădătorii.

”Emanații” din Frontul Salvării Naționale s-au descotorosit repede de incomozi ca Doina Cornea sau Ion Caramitru. Liniile a doua și a treia din fostul PCR s-au așezat la volanul statului. Securiștii care fuseseră arestați în zilele Revoluției s-au întors în sistem. Informatorii, colaboratorii și ceilalți servi ai  comuniștilor aveau doar două opțiuni: să se lipească de noua putere, sau să fie supuși oprobriului public pentru felul în care s-au identificat cu dictatura. Prima variantă i-a scutit de pedeapsă. Mai mult, unind complicitățile, au stabilizat noua putere.

 Prin crime și complicități, au confiscat Revoluția și ne-au refuzat accesul la adevăr. Poate ar fi fost iertați.

Râuri de cerneală au curs pentru aflarea adevărului și au fost oameni de o calitate excepțională care s-au bătut pentru adevăr. Mi-e drag Teodor Mărieș, președintele Asociației 21 Decembrie 1989, și îl admir pentru că e de neclintit. Nu voi scrie mai mult, intrați pe site-ul asociației. Revoluția continuă.

Am cunoscut mai mulți oameni din cei care au participat la Revoluție. Am cunoscut și răniți, și urmași ai celor uciși, am cunoscut jurnaliști și intelectuali și oameni simpli de toată isprava care ne-au făcut și ne fac cinste. A fost Revoluție, oricât s-au înfruptat ”ei” din jertfe. Iar eu cred că Revoluția nu se va termina până nu vom ști tot adevărul.

 Fotografiile de la Revoluție sunt ale lui Pascal Ilie Virgil. Cele de la Cimitirul Eroilor Revoluției din București sunt făcute de mine azi, 23 decembrie 2016.

Join the discussion Un comentariu

Lasă un răspuns