20 martie 1990. Am mai scris despre evenimentele de atunci de la Târgu-Mureș. Am trăit acea zi acolo, ca trimis al ziarului România liberă. Am văzut groază, ură și sânge și am scăpat nevătămat doar printr-un miracol. Miracolul a fost o ușă de hotel rezistentă.

20 martie 1990. Primul meu zbor cu avionul.

M-au sunat de la redacție foarte devreme, dimineața. Conducerea ziarului luase decizia să fiu trimis la Târgu-Mureș, să relatez despre manifestările  de acolo. Aveam 26 de ani și vroiam să fiu reporter adevărat. Cu siguranță, a contat și faptul că vorbeam maghiara. au trimis o mașină de la redacție și am ajuns la Aeroportul Băneasa.

La aeroport mă aștepta fotoreporterul Mircea Cararat. După evenimentele de la Târgu-Mureș, am devenit prieteni și am făcut echipă vreme îndelungată.

1990 a fost un an tulbure.

Iliescu era președintele CFSN, iar Petre Roman conducea un guvern eterogen. Securitatea se desființase, dar la Ministerul de Interne se înființase, în februarie, sub conducerea lui Gelu Voican-Voiculescu, celebrul serviciu secret “doi și’un sfert”. Roman recrease, încă din primele zile după instalare, serviciul secret al externelor, pe care l-a pus sub comanda lui Mihai Caraman, un fost spion al lui Ceaușescu. În cele două servicii “proaspete” lucrau foști angajați ai securității ceaușiste. Armata avea și ea serviciu de informații, iar la comandă fuseseră numiți câțiva generali despre care se spunea că erau legați de Moscova – Nicolae Militaru, Vasile Ionel, Marin Pancea.

În zilele de dinainte de 20 martie 1990, începuse o dispută legată de separarea școlilor.

Niciun responsabil al noului stat român nu a așezat la masa negocierilor cele două părți care intraseră în conflict. Deși promiseseră, nici Iliescu, nici Roman nu au venit la Târgu-Mureș. Tensiunea era uriașă. Ziarele Adevărul și Cuvântul liber a pedalat puternic pe un incident care avea conotații etnice. Se pare (!) ca la o farmacie clienții români fuseseră refuzați. Adevărul era fosta Scânteia, ziarul PCR, iar Cuvântul liber mustea de antimaghiarism. Știrea a fost preluată de la Rompres, agenția de presă oficială, și s-a rostogolit cu furie. Încă nu exista Internet.

Am ajuns înainte de prânz între taberele care manifestau tot mai tensionate în fața hotelului Grand.

Între ele erau doar câțiva polițiști, înarmați cu bastoane de cauciuc. Mulțimile creșteau, se organizaseră deplasări din localitățile din jur cu oameni din ambele tabere. Tot felul de proiectile și înjurături zburau peste cordonul fragil de oameni ai legii. La un moment dat, polițiștii s-au retras.

Eram în hotelul Grand, în centru, vedeam strada și luptele de sus. Mircea trăgea poză după poză. Lângă noi, un jurnalist irlandez a filmat tot, apoi s-a evaporat din hotel. Imaginile s-au transmis pe toate canalele, iar știrea era că omul bătut cu bestialitate în stradă era un maghiar. Nu era adevărat, era un român, Mihăilă Cofariu. Irlandezul știa exact cum stau lucrurile, dar a mințit. Așa cum de partea cealaltă, despre „comando”-ul românesc care, cu o zi înainte, devastase sediul UDMR și îi scosese un ochi scriitorului Sütő András, nu se pomenea nimic.

Bătălia a durat până noaptea târziu.

Românii s-au retras în hotel, maghiarii au venit după ei și au devastat camerele cu vedere la stradă. Mircea și cu mine ne-am refugiat în camera unor șoferi din Oltenia. Erau la Târgu-Mureș într-o delegație la o fabrică.

Am stat, cu lumina stinsă, în tăcere și ne-am rugat să scăpăm de acolo. Din când în când, grupuri de maghiari care intraseră în hotel băteau tare în ușă. De câteva ori au încercat să o spargă, dar ușa a rezistat. Am stat într-un fotoliu, cu coatele pe genunchi și mâinile împreunate, cu fruntea sprijinită de încheieturile degetelor mari. Dimineață aveam vânătăi pe frunte.

Armata a intervenit în cele din urmă.

Grupurile s-au împrăștiat. A doua zi dimineața centrul orașului arăta ca după trecerea unui uragan. Muriseră cinci oameni (doi români și trei maghiari, sau, invers, trei maghiar și doi români, ca să nu se supere nimeni) și 278 au fost răniți. Nimeni nu a fost condamnat pentru crimă. Adevărul despre acele evenimente din 20 martie 1990 nu s-a spus niciodată până la capăt.

Pe 21 martie, în avionul de întoarcere, am scris, cu agenda pe genunchi, un reportaj pe care l-am intitulat “Târgu-Mureș: groază, ură și sânge”. Articolul a apărut a doua zi, pe 22 martie și mi-a atras ura celor care au ales să trăiască doar dezbinarea. De la tribuna Parlamentului, Corneliu Vadim Tudor a cerut condamnarea mea la moarte. Și nu numai a mea.

Pe 26 martie, prin decret prezidențial, Ion Iliescu înființa SRI. Securitatea revenise oficial.

Join the discussion 2 Comentarii

  • Marian Dragoi spune:

    Mineriada din 13-15 iunie a inceput de fapt pe 12, cu o micro-securiada. Lucram pe vremea aceea langa Fabrica de Glucoza si vis-a-vis de ruinele fabricii (transpformate acum intr-un luxos hotel) era un teren viran pe care se facea comert liber, ca in anii 90. Normal pentru vremea aceea, majoritatea vanzatorilor erau mai tuciurii, mai intreprinzatori. Le-a iesit anreprenoriatul din cap in 5 minute: de la o unitate militara ce se ocupa cu repararea instalatiilor de transmisiuni au descins baietii cu…salopete albastre (chiar asa), pragatiti cu capete de cablu de forta. I-au batut, le-au luat marfa si gata!

  • […] impecabile. SRI  se reînființase oficial cu doar două luni înainte, după evenimentele din 20 martie de la Târgu-Mureș. Dar organizarea maselor de mineri, atacul țintit îndreptat împotriva unor lideri ai opoziției […]

Lasă un răspuns